Se spune despre presă că este a patra putere în stat. Ceea care veghează ca celelalte trei să stea drepte pe drumul lor. Câinele de pază al democraţiei.
Aşa o fi oriunde altundeva în lume. La noi nu.
La noi presa poate să urle cât vrea până ce leşină şi să scoată la suprafaţă cele mai mizerabile şi corupte fapte că nimănui nu-i pasă. Politicienilor li se rupe direct în gaura curului, iar publicului i se rupe pentru că are alte treburi mai importante de făcut – cum ar fi să-şi vadă de viaţă plus că ştie cum merge treaba. Culmea e că politicienii s-au prins de şmen şi tocmai de aceea i se rupe. Pentru că publicului i se rupe.
Nimeni nu demisionează la noi, decât dacă cum eşti accidental educat oleacă de părinţi şi nu prea îţi cade bine la stomac ruşinea. În rest nimic.
E un fel de sport naţional. Presa scrie şi emite – capătă rating, tiraje şi accesări. Publicul ia aminte şi între cei patru pereţi de acasă îi bagă pe politicienii în morţii mamei lor, apoi merge la muncă. Politicienii văd că în general e linişte şi conform tradiţiei împământenite îşi văd mai departe de ale lor. Până la următorul scandal când ciclul se reia, iar scandalul rămâne doar un simplu cuvânt fără consecinţe. Ca la beţivani în casă. Bărbatul îşi altoieşte seara nevasta, iar a doua zi se duc împreună la băut privindu-se complici. Nu pot trăi unul fără altul.

┌∩┐(◕_◕)┌∩┐